Șoapte la ceas de chindie: Legenda unei iubiri nemuritoare la Curtea Domnească

Se spune că, pe vremea domniei lui Radu cel Frumos, la Curtea Domnească din Târgoviște se organizau petreceri renumite la ceas de seară. În grădinile domnesti, luminate de torțe și scăldate în parfumul florilor, boierii și domnițele se adunau pentru a sărbători viata si bucuria, în timp ce lăutarii cântau melodii ce se pierdeau în noapte.

Domnițele erau îmbrăcate în rochii sclipitoare de catifea sau mătase, brodate cu fir de aur, pline de bijuterii de aur si pietre nestemate, iar la gât purtau coliere de aur si mărgăritare.

Dar niciuna dintre acele seri nu a fost mai deosebită decât cea în care Lisandra, o tânără domniță de o frumusețe rară, îmbrăcată intr-o rochie albă, diafană, brodată cu nestemate, a dansat la lumina apusului și a schimbat soarta Turnului Chindiei pentru totdeauna.

Lisandra era fiica unui boier din apropiere, vestit in bogăție, dar nu doar averea tatălui său o făcea remarcată, ci privirea ei mângâietoare, și felul în care părea să se miște ca o adiere de vânt.

Frumusețea și grația ei era cunoscută de toată lumea de la Curtea Domnească, iar domnitorul însuși o privise cu admirație în mai multe rânduri. Lisandra avea părul negru și lung, ochi albastri ca cerul senin, pielea albă si trupul subtire si unduitor.

Deși mulți tineri nobili îi făcuseră curte, inima ei nu se lăsase cucerită de nimeni. Se zvonea că aștepta ceva… sau pe cineva.

Într-o seară de vară, la o petrecere de la Curte, când cerul se aprindea în nuanțe roșii și aurii deasupra Turnului Chindiei, domnitorul însuși, un bărbat chipeș și plin de farmec, a privit-o îndelung. Îmbătat de parfumul serii și de muzica dulce a lăutarilor, s-a apropiat de ea și, cu o plecăciune elegantă, i-a întins mâna.
-Îmi vei face onoarea unui dans, domniță?
Lisandra și-a plecat sfios privirea, dar un zâmbet i-a luminat chipul. Și-a așezat mâna delicat în palma domnitorului, iar cei doi au pășit în mijlocul curtenilor, unde toți cei de față au făcut loc, privind cu uimire.
Luminile torțelor dansau pe zidurile cetății, iar cerul se colora în nuanțe aprinse. Muzica a început, lină ca un susur de apă, și Lisandra s-a lăsat purtată de brațele domnitorului. Mișcările ei erau atât de ușoare in rochia albă, brodată cu fir de aur, încât părea că plutește deasupra sălii de dans, iar în ochii domnitorului se oglindea întreaga vrajă a serii.

Oamenii priveau fermecați, iar unii șopteau că nici măcar luna nu mai îndrăznea să strălucească atât de frumos ca Lisandra în acea noapte.

Când dansul s-a sfârșit, domnitorul i-a sărutat mâna, dar n-a rostit niciun cuvânt. Nici nu era nevoie. În privirile lor se spusese deja totul. În acel moment, el a știut că nimeni și nimic nu-i va putea despărți.

În seara aceea, domnitorul a poruncit ca toată vara să se organizeze serate la apus, iar turnul care veghea asupra curții domnești să fie numit Turnul Chindiei, în cinstea acelor clipe fermecate când lumina apusului îmbrățișa cetatea si turnul, iar inimile îndrăgostiților băteau la unison.

Dar destinul avea alte planuri…
Într-o noapte, Lisandra a dispărut fără urmă. Unii spun că a fost răpită de un boier gelos, alții cred că a fugit din cauza unei iubiri imposibile.

Domnitorul a căutat-o zile întregi, dar nimeni nu știa unde se află. În fiecare seară de vară, el a continuat să organizeze serate la lumina stelelor si a torțelor de pe ziduri și să privească spre Turnul Chindiei, sperând că Lisandra va apărea din nou, plutind printre torțe și muzică.

Dar ea nu s-a mai întors niciodată.
Se spune că, în nopțile liniștite, când vântul suflă ușor printre zidurile vechi ale curții domnești, se poate auzi ecoul unui râs cristalin și pașii unui dans nevăzut. Unii cred că este doar vântul. Alții spun că sufletul Lisandrei se întoarce la ceas de chindie, căutându-l pe cel care a iubit-o dincolo de timp…

Se spune că, și astăzi, dacă te plimbi la ceas de seară pe lângă Turnul Chindiei și închizi ochii, poți simți adierea unui vals vechi și poți auzi ecoul pașilor unui dans care nu s-a sfârșit niciodată…

P.S Am stat la umbra Turnului Chindiei, un loc incarcat de istorie și legende, și am scris această poveste asa cum mi-am imaginat-o. O poveste de dragoste, nu se putea altfel.

Si apoi am plecat la plimbare prin Parcul Chindia, iar in fața ochilor mi-a apărut aievea si cu mers ușor si elegant, intr-o costumație victoriana (zic), o fată din arta Cosplay.