Tărâmul zânelor Câmpului Mare. Casa fermecată și noile locatare

În mijlocul unui câmp scăldat de soare, numit Câmpul Mare, unde iarba cântă în adierea vântului, acolo unde se împletesc razele blânde ale soarelui cu umbrele poveștilor vechi, se află o casă fermecată, o casă drăguță cu o curte spațioasă cu iarba îngrijită, dar și o plantație cu meri roditori aduși de peste țări, ape si munti, unde vântul șopteste povești printre frunzele lor.

Iar cand merii infloresc, totul se transformă intr-o feerie.

Curtea e mărginită de un gard înalt, ce pare să fie poarta unei lumi secrete, în care magia e la ea acasă.

Și astfel, chiar dacă locul poate părea pustiu pentru ochiul lumii, în inima grădinii vibrează o magie aparte, o magie ce îmbrățișează fiecare fir de iarbă, fiecare pom și fiecare rază de lună.

Deși stăpâna casei nu locuieste acolo pentru că singurătatea îi umbrise inima, zânele câmpului veghează cu blândețe asupra locului, transformând fiecare seară într-o sărbătoare a prieteniei și a magiei.

Cu toate că oamenii cred că nu e nimeni acolo, în realitate, de la ceas de seară, magia se adună în fiecare colț deoarece casa e locuită de trei zane ale câmpului: Lia, Zefira si Maya.

Unul dintre dormitoare, cu baie și dressing, este refugiul personal al Liei, o zână cochetă cu par arămiu care își îngrijește cu drag rochiile din petale și sclipiri de rouă iar cu aripile de zână își îmbracă pereții dressingului. Cum să trăiască o zână fără spațiu pentru rochiile sale de petale? le-a spus Lia prietenelor ei in timp ce își adjudeca dormitorul.

Zefira, zâna adierii blânde, ce a ales dormitorul cu fereastra cea mai mare, unde briza serii îi mângâie sufletul, are par blond si lung si ochi ca două albastrele. In fiecare dimineata, nestingherita de nimeni, deschide larg fereastra camerei si isi face exercitiile de gimnastică si de dans acrobatic.

Maya, zâna dimineților, cu părul negru si ochii verzi, se simte acasă în dormitorul retras, aproape de grădină, unde poate vorbi cu florile și asculta cântecul naturii.

In livingul spațios, zânele au amenajat o sală de dans si când au chef organizează serate dansante pentru toate vietuitoarele grădinii. Pe zâne nu le poti grăbi, ele funcționează în pași de dans, modă si fluturări de aripi.

Dar magia casei se extinde dincolo de aceste trei suflete fermecătoare.

Alături de plantația de meri și fântâna cu foișor acoperită de trandafiri si caprifoi înmiresmat trăiesc și alte personaje fermecate din tărâmul zânelor, care s-au atasat de locul acesta:

Iris, zâna grădinii, care îngrijește fiecare floare și fiecare ramură de măr, vorbind cu natura într-o limbă numai de ea știută. Iris, pe crengile celui mai mare măr fermecat, are cea mai drăguță casă suspendată, cu perdele diafane din flori de măr.

Beni, spiridușul apei, paznicul fântânii ce străluceste în lumina lunii, isi făcuse casa pe acoperișul fântânii, în mijlocul trandafirilor roșii ca focul. Între crengile celor doi cireși de lângă fântână, Beni construise un pod suspendat pentru furnicile care vor să treacă dintr-un cireș in altul, mai ales cand cireșii sunt înfloriți. De pod profitau si buburuzele obosite.

Nubi, spiridușa norilor, ce invatase arta modelarii norilor, străjuia gradina de pe cel mai pufos nor, dintr-o casa diafană si avea o scară de mătase care cobora exact pe acoperișul fântânii.

Ozy, spiridusul paznic al grădinii si care aducea liniștea serilor cu prezența sa blândă, patrula mereu prin fața porții, iar casa lui era un balansoar pentru că nu dormea niciodata, doar din când în când se aseza pe balansoar si se legăna pe o muzică doar de el știută.

Și, ca de fiecare dată, într-o seară liniștită de inceput de vară, când cerul s-a îmbrăcat în nuanțe de violet și stelele au început să licărească timid, spiridușii și zânele au năvălit în curte. Lângă fântână, un măr prietenos își apleca crengile ca să le ofere adăpost multimilor de mici prieteni care se adunau la serată; de la țânțari la licurici si fluturi de noapte, la veverițe si înțeleptele bufnițe. In iarba răcoroasă stăteau, cu urechile ciulite, drăgălașii iepurași sălbatici.

Fântâna cu foișor, acoperită de trandafiri roșii și parfumați si partial de caprifoi înmiresmat, era locul de întâlnire unde magia se aduna în picături strălucitoare.
Spiridușii, jucăuși și zglobii, alergau plini de veselie printre randurile de meri, în timp ce zânele, cu aripi transparente dansau sub razele lunii.

Două veverițe jucăușe, Demi și Deea, se dădeau în vânt printre crengile copacilor, râzând și sărind cu o energie molipsitoare si, din când în când, conversau cu iepurașii sălbatici care erau in umbra merilor si care veneau să se bucure de merele dulci si crocante.

Sub clar de lună, toate ființele magice s-au adunat în jurul foișorului plin de trandafiri înflăcărați si de caprifoi cu parfum îmbătător unde fântâna șoptea povești din anii fericiți. Au promis că, atunci când va reveni stăpâna, va regăsi un colț de rai – un refugiu plin de lumină, iubire și magie.

Acolo, pe sub lumina blândă a lunii, povestea casei se împletea cu râsete, cântece și șoapte de vânt, făcând din locul acesta un adevărat sanctuar al prieteniei și al magiei.

Si toata lumea era mulțumită.
Până când…

Într-o dimineață răcoroasă de vară, când roua încă strălucea pe petalele florilor, Lia a descoperit că rochia ei preferată, din petale de mac, dispăruse din dressingul său minunat. Lia a început să strige disperată prin casă:

– Mi-a dispărut rochia de petale de mac!

-Cum pot fi o zână fără rochia mea de petale? a exclamat ea, în timp ce își cerceta cu ochi ageri fiecare colțișor al camerei. Fără rochia mea, cum pot să-mi îmbrac sufletul de zână? strigă ea, cu glas plângăcios.

Zefira, care care isi exersa noile aripi de zână prin dormitorul Liei ce avea fereastra larg deschisă, a intervenit:

– Poate că vântul, în joaca lui, a luat-o cu el!
Maya, care tocmai intra cu un coș de flori, a chicotit:

– Lia, ai verificat in tabăra albinelor? Ultima dată când ai spălat-o, ai lăsat-o la uscat pe o crenguța de măr. Poate a luat-o vântul si acum rochia plutește peste câmp sau a aterizat pe vreun stup.

Însă Lia era convinsă că rochia fusese undeva în casă.

Între timp, la fereastra Liei a aparut o albinuță drăgălașă ce le-a spus cu glas ușor amuzat:

-Să stiti că vantul ne-a adus o rochie superbă din petale de mac, a aterizat pe un stup din tabăra noastră.

Fără să mai aștepte, Lia a zburat în câmp la stupină. Și, într-adevăr, rochia ei de petale era acum parte dintr-un stup decorat în roșu.

Albina care era de pază la poarta stupului s-a oferit sa-si cheme suratele în ajutor ca să recupereze rochia.

– Of, nu pot să v-o iau acum! a suspinat Lina. E podoaba potrivită pentru stupul vostru.

Întoarsă acasă cu inima strânsă pentru că era rochia ei preferată, dar și cu un zâmbet amuzat, Lia le-a povestit cum rochia ei de petale de mac îmbrățișa stupul albinelor, ca o mantie princiara de sezon.

– Of, nu vreau să o recuperez, dar am învățat că frumusețea poate fi împărțită chiar și cu cei mai mici locuitori ai naturii, a oftat Lia, urmând să se reîntoarcă cu o rochie fermecătoare din petale de trandafiri galbeni.

Seara, în foișorul luminat de licurici si de razele lunii, între glume și povești, Lia a povestit cu haz întâmplarea, iar întreaga adunare a râs de această mică aventură.

După o seară si o noapte minunate, a doua zi norii se adunaseră grei deasupra câmpului și vântul părea că vrea să-și creeze o poveste înfricoșătoare.

Zefira, zâna adierii, a venit în casă cu ochii încruntați.
– Păsările câmpului murmură că o furtună puternică se apropie! Cum pot să domolesc un vânt năprasnic când eu sunt adierea? se plângea ea, cu glas tremurând către Lia și Maya care pregăteau o poțiune parfumată din flori de câmp. Lia si Maya s-au întors intrigate către Zefira.

– Atunci fă ce știi tu mai bine, a spus Maya. Dansează cu vântul, vorbește-i, arată-i că în această casă e loc doar pentru adieri blânde.

Cu inima curajoasă, Zefira a ieșit în fața casei și a început să danseze, îmbrățișând vântul cu pași grațioși. Pe măsură ce zâna dansa, sub acoperisul foisorului era mare forfotă. Vestea despre curajul Zefirei s-a răspândit cu repeziciune.

Albinele din livada de meri, buburuzele, fluturii colorați si vrăbiuțele guralive s-au adunat ca niște spectatori minunați. Veverițele Demi si Deea au facut salturi spectaculoase peste crengile merilor ca să ajungă la timp in zona de spectacol. Spiridușii si zânele grădinii au iesit in ploaie ca s-o încurajeze pe Zefira. Ozy, spiridușul paznic al grădinii, s-a asigurat că nimeni nu va întrerupe dansul magic.

Rândunelele, care își făcuseră cuiburile pe streașina casei, se aliniau, cântând o melodie tainică. Iar în grădină, iepurașii sălbatici, cu urechile moi și ochii curioși, care de obicei se furișau printre meri, adunând cu bucurie merele căzute prin iarbă, si-au luat o pauză ca să privească dansul Zefirei.

Cu fiecare piruetă, vântul se domolea, până când furtuna s-a transformat într-o ploaie liniștită care uda florile.
Când furtuna s-a domolit și a lăsat loc unei ploi blânde, Zefira s-a întors în casă unde Lia, si Maya au aplaudat-o, iar Maya i-a oferit o coroniță înmiresmată de flori de măr.
Zânele i-au spus:
– Ești eroina serii!

Zâmbetul Zefirei lumina mai tare decât soarele de după furtună, si le-a spus prietenelor:

– Așa se rezolvă toate problemele, cu puțină magie și multă prietenie iar in fiecare adiere, în fiecare pas de dans, găsim curajul de a transforma orice întâmplare într-o poveste de neuitat.

Si toată lumea a fost de acord si si-au continuat zilele în pace si voioșie.

Dar… hai sa vezi pățania dulce a zânei Maya.

Într-o dimineață senină de vară, zâna Maya se trezi cu o poftă nebună de ceva dulce. Își trecu degetele prin părul ei împletit în formă de spice și privi spre grădina plină de flori și meri încărcați de mere.
– Ziua asta grozavă are nevoie de un desert deosebit, își spuse ea veselă.
Îmbrăcată în rochia ei preferată, țesută din raze de soare și petale de nalbă, porni spre bucătăria fermecată a casei.

Problema era că Maya nu era tocmai o maestră în arta gătitului. Îi plăcea să inventeze rețete, dar de cele mai multe ori, rezultatul era… surprinzător!

De data aceasta, hotărâse să facă o prăjitură magică, cu miere, rouă dulce, nucșoară, praf de stele, scorțișoară și mere din livada fermecată. Dar cum era o zână a dimineților, mereu grăbită și cu mintea la altceva, a citit superficial rețeta .
Așa că, în loc să pună o linguriță de praf de stele, a turnat… un pumn întreg! În loc să adauge doar câteva picături de rouă dulce, a vărsat sticluța întreagă. Și, ca și cum asta nu era de ajuns, în loc de puțină nucșoară, a aruncat în aluat o cană plină cu praf de vânt zglobiu, un ingredient folosit de obicei pentru a face pernele pufoase și plutitoare.

La cantitatea de mere nu a greșit nimic. Ba chiar le-a dat pe răzătoare si le-a călit puțin, apoi le-a presărat din belsug cu scorțișoară. Bine că n-a uitat de scorțișoară. Prăjiturile cu mere fără scorțișoară nu au niciun haz.
Când a băgat prăjitura la copt, a așteptat cu nerăbdare, dar când a inceput să se rumenească din cuptor începu să iasă o lumină ciudată, rozalie, și un miros amețitor de flori, miere și… furtună!

Tocmai atunci, Zefira a intrat în bucătărie.

– Maya, ce gătești aici? Simt că aerul din casă începe să se miște singur. Aripile mele de zână au început să zboare singure prin casă.
Înainte ca Maya să poată răspunde, cuptorul a scos un „poc!” și ușa s-a deschis singură, lăsând să iasă o prăjitură… zburătoare!
Da, prăjitura se ridica în aer, legănându-se ca un balon fermecat, și înainte ca zânele să o poată prinde, a început să zboare prin casă!
Lia a intrat în fugă, văzând dezastrul: farfuriile dansau singure pe masă, lingurile făceau piruete în aer, iar rândunelele de la streașină s-au intors cu capul in jos si priveau scena cu ciocurile căscate de uimire.

O rândunică s-a aplecat peste cuib ca să vada mai bine, dar s-a dezechilibrat si a cazut direct in ligheanul cu apă de ploaie in care o pisicuța rătăcită isi spăla lăbuțele si care a fugit înspăimântată.

Intr-o ploaie de stropi, rândunica si-a scuturat penajul si a zburat direct la fereastra cu vedere la bucătărie, intr-o curiozitate fără margini.

– Maya! Ai folosit praf de vânt zglobiu, nu-i așa?! a exclamat Lia, râzând.
Maya, cu obrajii roșii, a încercat să prindă prăjitura zburătoare, dar aceasta i-a scăpat printre degete și a fugit pe fereastra unde stătea, ca la teatru, rândunica cea curioasă. Rândunica s-a ferit in ultima clipă si a zburat acasă la ea, la streasina casei, ca să urmărească traseul prăjiturii buclucașe.
Afara, fluturii colorați și buburuzele au început să urmărească prajitura magică, crezând că e o floare uriașă. Iepurașii sălbatici din livadă s-au ridicat în două lăbuțe, mirați de minunăția zburatoare, iar veverițele Demi și Deea au început să sară din crengile merilor, încercând să o prindă ca pe o ghindă fermecată.
Până la urmă, prăjitura a aterizat ușor chiar în foișorul acoperit de trandafiri.

Beni, spiridușul apei, care tocmai își bea ceaiul de dimineață, a prins-o din zbor.
– Mmm, miroase bine! E vreo rețetă nouă? a întrebat el, mușcând cu încredere.
Zânele au privit cu sufletul la gură… Dar Beni a zâmbit larg: – Delicioasă! Cine a spus că prăjiturile nu pot zbura? Acum avem și un desert… călător!

Și astfel, pățania dulce a zânei Mayei a devenit una dintre cele mai amuzante legende ale casei fermecate. De atunci, la fiecare sărbătoare, toți cereau „Prăjitura Zburătoare”, iar Maya era lăudată pentru cea mai aventuroasă rețetă a tărâmului zânelor!

În casa fermecată din mijlocul câmpului, fiecare zi aduce noi aventuri, lecții de viață și momente de neuitat, unde fiecare zână, fiecare spiriduș și fiecare colțișor de natură contribuie la magia ce dăinuie dincolo de timp.

Acolo, pe tărâmul secret al zânelor și spiridușilor, singurătatea se transformă în cântecul blând al naturii și în ecoul unei prietenii veșnice, menite să aducă zâmbetul și căldura unui nou început.