Povestea Cavalerului de Foc: Oglinda de metal a pandemiei

Povestea Cavalerului de Foc: Oglinda de metal a pandemiei

Pe aleea cea lungă din Curtea Domnească din Târgoviște, unde umbrele jucau pe ziduri vechi, stătea un cavaler de metal.

Nimeni nu-și amintea cine l-a pus acolo. Nici măcar bătrânul Gavril, care ședea toate diminețile pe banca cea strâmbă de peste drum, nu știuse să spună de când veghea acel străjer tăcut, însă îl privea cu o teamă amestecată cu respect

Zile întregi stătea nemișcat lângă Turnul Chindiei, cu sabia lui atingând pământul și ochelarii lui rotunzi prinzând soarele si oglindind trecătorii.

Încă stă acolo, lângă Turnul Chindiei de la Curtea Domneasca din Targoviste, făcut din aramă și umplut cu tăcere.

Îi spuneau Cavalerul de Aramă pentru că haina lui era roșie ca monedele vechi, iar peste ani i se făcuse un nor albăstrui pe umeri, ca cerul inainte de furtună.

Un om de aramă, cu o mască ciudată și o sabie băgată în pământ. Nimeni nu știe cine l-a pus acolo, dar toți cred că are o poveste. Sau mai multe.

Sabia lui n-o folosește să taie, ci să arate. Dacă o atingi, îți amintești de cineva drag pe care l-ai pierdut într-un mod sau altul. Dacă mergi exact la amiază și așezi o monedă pe mânerul sabiei, cavalerul îți șoptește un secret. Sau pur si simplu poți să te asezi lângă el si să-i asculti tăcerea.

Are o mască cu cioc ca să nu-l recunoști, dar dacă te uiți bine la ochelarii lui, vezi oglinda vremurilor:
În partea dreaptă se vede Târgoviștea de acum, cu oameni grăbiți și mașini iar in partea stângă se vede Târgoviștea de altădată, cu domnitori și călăreți.

Poate că în vremuri de ciumă și uitare, bântuia aleile Curții Domnești din Târgoviște. Nu era nici viu, nici mort, ci forjat din foc și întuneric, ca un semn al vremurilor care se repetă și apărea când lumea era pusă la încercare.

Se zvonea că era un slujitor al lui Vlad Țepeș, blestemat pentru că trădase voievodul. Pedeapsa lui? Să vegheze veșnic la poarta dintre lumi, purtând o mască cu cioc de pasare (semn al morții) și ochelari de filozof (pentru a vedea adevărul pe care alții îl ascund).

Noaptea, uneori, se mișcă. Pășește încet pe alee și se oprește la Turnul Chindiei. Așteaptă. Poate că așteaptă să apară stelele sau dezlegarea blestemului, poate că așteaptă pe cineva să-l întrebe ce păzește. I-ar spune că păzește amintirile oamenilor si îi ocrotește.

Se întoarce la locul lui, înghețat în poziția aia cu sabia-n pământ. Rămâne acolo, un semn întrebător pentru lumea care trece pe lângă el aruncându-i priviri curioase.

Dar sunt oameni care il observă cu adevărat.

Era o zi rece de toamnă, când Sara, o fetiță din Târgoviște, se plimba de mână cu bunicul ei exact pe aleea unde veghea cavalerul.

Îi plăcea să se plimbe pe acolo, nu se speria de statuie, ba chiar se apropia, il ruga pe bunicul ei s-o ridice in brate până la urechea cavalerului din aramă si îi șoptea cu glas ingrijorat: Ție nu îți este frig? Vrei un ceai sau mănuși? Și pentru că nu primea răspuns, ii spunea bunicului ei că “domnul cred că e obosit si doarme”.
Într-o zi, Sara iar s-a oprit în fața lui.
-De ce stai așa singur? l-a întrebat. Și atunci, un o rază de soare a trecut prin alee, făcând ochelarii de metal ai cavalerului să strălucească.

Bunicul ei a văzut scena.
-Nu-l deranja, Sara, a spus.
-El e Paznicul Târgoviștei. Stă aici să vadă tot ce se întâmplă.

Sara n-a înțeles. Dar a doua zi a cules o floare din iarba alăturată și a lăsat-o la picioarele statuii. A făcut un obicei din asta. Când nu gasea floricele prin iarba tot mai săracă, punea la picioarele statuii câte 4 frunze ruginii cazute din arborii din imprejurimi. Din partea parintilor ei, a bunicului si a ei. Erau cadourile ei pentru cavalerul posac.

Intr-o zi, micuța Sara a  observat pentru prima oară că statuia avea lacrimi arămii pe obrajii scheletici si pe haina ciudată, ca și cum ar fi plâns.

-Bunicule, vino să vezi, domnul are picături colorate pe haină, a spus Sara cu voce tare.

In picături erau imagini din timpuri de mult apuse. Intr-o picătură se zărea un cal negru năpustindu-se pe câmp. În alta, oameni în măști albe fugind prin ulițe prăfuite. Un voievod pe cal, o fată alergând cu flori, un copilaș stând pe iarbă.

Apropiindu-se, a văzut ceva neobișnuit: in ochelarii de metal nu mai erau raze de soare care aruncau o pată de lumină exact pe banca unde bunicul ei ii spunea povești din vremuri de mult apuse. Era doar o  umbră vineție.

Cu voce îngrijorată, micuța Sara a spus: Bunicule, domnul este bolnav, cred că plânge. Bunicul ei a asigurat-o că “domnul” este bine. Dar Sara nu era convinsă. Cu ajutorul bunicului, s-a întors cu păturica ei preferată pe care a așezat-o pe umerii de metal cu pete albastre ca gheața de pe râul Ialomița.
-Dacă tot ne păzești, măcar să-ți fie cald, a spus.
-Mâine dimineață  iti aduc un ceai fierbinte cu multă lămâie.

In fiecare dimineață, Sara mergea sa viziteze statuia, să vadă dacă mai plânge. Bunicul ei venea cu paharul de ceai fierbinte si il aseza pe soclul statuii.
-Bunicule, vezi, veezi…, veeeezi…, a băut ceaiul si păturica mea îi tine de cald! Și pleca spre casă țopăind bucuroasă.

Și a venit primăvara anului fatidic 2020. Când lumea se închise mai mult în casă în timpul pandemiei,  cavalerul prinse puteri. Metalul lui înghețat în veșnicie prinse viață, iar ciocul mascăi deveni un clopot de avertizare care scotea sunete guturale de avertisment. Poate că menirea lui era să ajute oamenii.

Era aprilie 2020, și Târgoviștea era tăcută ca niciodată. Străzile goale, ușile închise, iar oamenii se uitau unii la alții prin geamuri.
Sara nu mai ieșea la plimbare, bunicul ei era bolnav. Stătea izolată în camera ei si avea grijă de păpuși, le punea măști si le arăta ilustrații din cărțile ei de povești. Nu mai stia nimic de cavalerul de la Curte.

Frica pusese stapanire pe oameni, intrase în suflete iar pe mulți îi înrăise. Toată planeta suferea îngrozitor. Știrile erau din ce in ce mai alarmante și nu știai ce să mai crezi.

Singurul care rămăsese la locul lui era Cavalerul de Aramă de lângă Turnul Chindiei. Aleile Curții Domnesti, nu de mult animate, erau pustii aproape tot timpul iar primăvara se lăsa așteptată.

Și astfel, când pandemia a venit, ciudatul cavaler a început să schimbe culoarea. Oxidarea albăstrie se răspândea pe el ca o boală: La fiecare deces din oraș, o pată vineție apărea pe sabie. Când un bolnav se vindeca, o scânteie roșiatică strălucea în cioc.

Un zvon a apărut în oraș: Statuia de aramă are puteri nemaivăzute.

Rarii trecători care se aventurau pe la Curtea Domnească spuneau că atingi statuia și simți căldura focului interior. Dacă mâna îți rămânea nearsă, aveai parte de un an fără boală.

Lumea era bolnavă și bulversata si se agăța de orice superstitie sau credință, uneori căutând alinare chiar la statuia de aramă.
Știrile au început să se răspândească. Oamenii veneau să atingă statuia, lăsând urme de dezinfectant pe cuprul vechi.

Într-o noapte, un medic, epuizat după un schimb lung la spital, s-a oprit pe banca din fața statuii murmurand: sunt afară și abia respir sub mască, dar trebuie să mă intorc la spital să mai salvez vieți.
Atunci, a văzut ceva ciudat: ciocul măștii cavalerului strălucea ca un semn de avertizare. Si medicul a tresărit și a plecat înfrigurat si slăbit spre spital. Acolo, în sala de asteptare tocmai fuseseră aduși doi copii cu febră, plângând speriați. Trebuie sa-i salvez, a gândit el.

Si au mai fost întâmplări:
O doamnă în vârstă a pus un scaun lângă Cavaler, vorbind cu el ore în șir, povestind de copii si de pandemie. Si de cum oamenii nu vor sa-i asculte pe medici. Și cum mor fără să stie ce li se întâmplă. Când paznicii au venit să o roage să meargă acasă, statuia avea mâna strânsă în pumn, ceva ce nu se mai întâmplase niciodată.
A doua zi, un copil bolnav a fugit de acasă. Mama lui, îngrozită, l-a căutat peste tot. A cutreierat străzile, a alertat poliția, a întrebat în stânga si-n dreapta.
Disperată si la capătul puterilor a ajuns si  la Curtea Domnească. L-a văzut stând lângă cavaler, cu mâna pusă pe sabia lui.
-Nu-l atinge! a strigat ea.
Dar băiatul a răspuns liniștit:
-Mă ajută să respir, mami. Sabia e rece.
Și într-adevăr, febra lui scăzuse.

Într-o dimineață, medicul salvator a găsit ceva nemaivăzut: pe gulerul ridicat al cavalerului, cineva scrisese cu markerul “Mulțumesc”. Sub el, pe pământ, era o inimioară de pluș si un mănunchi proaspăt de flori sălbatice.
Cavalerul stătea nemișcat, dar oglinda din ochelarii lui, oglinda de metal a pandemiei, arăta totul: mâinile întinse spre sabia rece, buzele șoptind rugăciuni sub măști, scrisul albastru de pe gulerul lui cu ultimul “Mulțumesc” înainte de plecare.

Noaptea, când nimeni nu vedea, statuia vărsa lacrimi sângerii. Dimineața, ele apăreau pe pământ ca semne de punctuație într-o poveste neterminată.

Când pandemia s-a terminat, statuia rămăsese schimbată: Ciocul măștii era acum mai ascuțit, ca și cum ar fi suferit intens iar ochelarii prindeau soarele altfel, arătând chipurile oamenilor care treceau.
Iar sabia, sabia avea urme de mâini, o multime de urme de degete lăsate acolo ca semn al trecerii lor si al încrederii în Cavalerul de Foc care va păstra în veșnicie amintirea atingerilor.

Oamenii au inceput să-i spună Cavalerul de Foc pentru că, în ziua cea mai grea a pandemiei, cineva a văzut cum i-a strălucit pieptul ca un cărbune aprins.

Unii zic că e un războinic pierdut din vremea lui Vlad Țepeș sau un slujitor al domnitorului, alții că e un doctor care n-a apucat să salveze toți bolnavii. Dar adevărul e mai simplu: e paznicul lucrurilor din suflet pe care oamenii le uită.

Turnul Chindiei e punctul său de putere. Noaptea, umbra cavalerului se întinde până la ruinele Curții Domnești, unde lumina Lunii iti arată trecutul: războaiele, jertfele domnești, iubirile de la Curtea Domnească sau chiar oamenii în măști din timpul pandemiei recente.

Anii au trecut. Pandemia a venit și a plecat. Oamenii purtau măști, exact ca si cavalerul. Acum doar Cavalerul își poartă masca lui, o pedeapsă veșnică iar ochelarii lui sunt oglinda de metal a pandemiei.

Sara trece pe acolo în fiecare marți. Tot cu bunicul ei. Încă mai pune o floricică sau 4 frunze la picioarele statuii. Si de la ceainaria preferată un pahar cu ceai cu multă lămâie atunci când e frig. Păturica a dispărut de mult, poate luată de vânt sau înlăturată de paznicii Curții Domnesti.

Cavalerul de Foc nu mai plânge. Hainele de aramă îi strălucesc în razele soarelui. Mantia e mai verzuie ca niciodată, dar nu mai e vineție, culoare deznădejdii, e nuanța speranței. Curtea e mereu plină de turiști care-l privesc cu uimire și care nu stiu ce menire are Cavalerul.

Poate că toate orașele au astfel de păzitori, gândește ea. Doar că noi avem norocul să-l vedem pe al nostru.

Când treci pe acolo, uită-te bine la ochelarii lui, sunt ferestre către trecut si speranțe către viitor. Dacă soarele lovește cum trebuie, poți vedea două lumi: Târgoviștea de ieri și cea de azi.

Și dacă asculți cu atenție, poate auzi șopotele Cavalerului de Foc pe care vântul le duce în infinit: “Păzesc amintirile voastre. Cât timp stați să mi le spuneți, eu voi sta să le păzesc. Aștept pe cineva să-mi spună că totul va fi bine. Aștept de atâta vreme…”

Și cei mai înțelepți dintre oameni încuviințează în tăcere. Căci cu toții avem amintiri si toți știm cum e să aștepți.

Și asta e cea mai frumoasă parte. Cavalerul nu cere nimic. Doar stă. Așteaptă. Și veghează.

Dacă treci vreodată pe acolo, să pui un bănuț pe mânerul sabiei, să-ti pui o dorință și să arunci bănuțul în fântâna dorințelor.

Așa am făcut și eu. Dar mai întâi am stat lângă Cavalerul de Foc. Cât să-i ascult tăcerea. Și mi-a șoptit un secret.

Dacă vrei să citești alte povești, uite   AICI   sau   AICI  sau  AICI    sau la categoria  Altele  de pe acest site.